Traditii de Dragobete

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxasarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

 In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!"

Una din ipoteze este ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O alta ipoteza spune ca numele provine din cuvintele dacice trago - tap si bete - picioare (pedes, in latina). Pierzandu-se limba daca, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingatoriile inguste, fasiile tesute). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, fecunditatea.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum "Ioan Dragobete", "Dragostitele", "Santion de primavara", "Cap de primavara" sau "Cap de vara intai", dar si "Dragomiru-Florea" sau "Granguru". In unele traditii este numit  fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

In cazul in care ai norocul sa auzi pupaza cantand in aceasta zi, vei fi harnica tot timpul anului, avand spor in tot ceea ce faci.

In aceasta zi a dragostei si a bucuriei, tristetea si lacrimile nu au ce cauta pe niciun obraz feminin. Se crede ca cei care plang in ziua de Dragobete se vor supara si in timpul anului

Daca din cer cade ploaie in ziua de Dragobete inseamna ca in anul respectiv primavara se va instala mai devreme, aducand soare si vreme frumoasa.

Conform traditiei romanesti, indragostitilor care se saruta in aceasta zi a dragostei le este harazit sa ramana impreuna in armonie si intelegere tot restul anului.

Reinventarea Dragobetelui a fost legată de reacţia firească de respingere faţă de agresivitatea invazivă cu care comercianţii şi mass media au promovat, în ultimele două decenii, Valentine’s Day. O sărbătoare a iubirii care a fost percepută din capul locului de publicul tradiţionalist ca o noutate agresivă, imorală şi ameninţătoare, datorită diferitelor sale forme exuberante de manifestare, de la superficialitatea căsătoriilor de o zi până la apariţiile în public ale minorităţilor sexuale. În plus, în momentul în care căsătoriile de-o oră au devenit evenimente cu iz propagandistic şi electoral, fiind oficiate de primari în căutare de voturi şi popularitate, reacţia de respingere s-a transformat, fireşte, într-o aversiune greu disimulată. Micul Dragobete a răsărit ca o copie ceva mai palidă a fratelui său occidental. O entitate vag ancorată într-un număr de tradiţii locale inconsistente şi uitate, care a prins însă viaţă odată cu altoirea pe trunchiul viguros al consumismului promovat de fratele său mai bine cunoscut. Centrele comerciale şi operatorii turistici l-au adoptat, fireşte, cu satisfacţie, promovându-l iniţial prin manifestări inspirate până la copy-paste din ofertele de 14 februarie. Primarii au preluat şi ei modelul, oficiind de Dragobete căsătorii de-o zi „autentic româneşti”, identice până la detaliu cu cele din ziua sărbătorii importate. Pentru că Dragobetele tradiţional nu avea de fapt o dată certă, a fost preferată ziua de 24 februarie, cea mai apropiată de sărbătoarea comercială planetară. Nici o problemă în asta, chiar dimpotrivă: atât Dragobetele, cât şi Valentine’s Day îşi au originile în străvechi rituri de chemare şi de întâmpinare a primăverii şi, mai exact, în manifestările legate de perioada în care păsările nemigratoare îşi ciripesc atracţia faţă de parteneri şi încep ritualurile de curtare. Dragobetele de astăzi inspiră organizarea de evenimente care îi sunt, în fond, specifice, de la târguri meşteşugăreşti şi de produse tradiţionale până la concerte de muzică populară. „Iubeşte româneşte” este o deviză care începe să capete sens – sensul fiind acela al unei sărbători, tot comerciale ce-i drept, dar cu începuturi de identitate proprie, care îşi caută specificul şi refuză să mai copieze. În cultura occidentală, ziua împerecherii păsărilor a fost personificată printr-un sfânt, în timp ce în cultura noastră de masă de astăzi sfântul se transformă într-un zeu. Un zeu dacic, de bună seamă, chiar dacă cu un nume derivat din bulgara medievală (pe care o numim mai degrabă slavă veche – dar cine îşi mai pierde astăzi vremea cu astfel de detalii? ). Dragobetele este, de fapt, un egregor, a cărui formă încă incertă va fi influenţată de imaginarul feminin românesc al iubirii: undeva, poate, între zburător şi făt-frumos, între luceafăr blând şi zmeu, între greucean şi sfarmă-piatră. Un personaj iubăreţ şi năvalnic, şi eminamente masculin – pentru că, spre deosebire de echivalentul său occidental, care este dublat de o Valentina, Dragobetele românesc rămâne o entitate nepereche.