In schimb, giulgiul nu este doar o fantezie crestina, ci exista cu adevarat. Atestat istoric in 1389 si fotografiat pentru prima oara in 1898, el reprezinta o provocare adresata istoricilor, teologilor si specialistilor din laboratoare, care se ambitioneaza sa afle de unde provine aceasta panza si in ce mod s-a imprimat pe ea silueta unui barbat, poate chiar a biblicului Fiu al omului.
Dupa cate se stie, cea dintai expunere a giulgiului socotit sacru a avut loc pe la mijlocul veacului al paisprezecelea, intr-o modesta bisericuta de lemn, aflata in incinta unei abatii, la Lirey, in provincia franceza Champagne. Cavalerul Geoffroy de Charny - un spadasin de temut, daca e sa dam crezare izvoarelor istorice, dar in acelasi timp si un om dedicat cu ardoare credintei, a pus sa se construiasca biserica, dupa care s-a straduit sa-i mareasca popularitatea, printr-o relicva de prim rang, procurata nu se stie pe ce cai.
Giulgiul din Torino, numit de unii creștini Sfântul Giulgiu, este o pânză de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino și pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioșii creștini îl consideră o relicvă: lințoliul în care ar fi fost învelit Iisus Christos după crucificare. Oamenii de știință și o parte din opinia publică (inclusiv persoane creștine) consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creștin.
Incepand din 1578, aceasta panza e venerata de credinciosi ca fiind Giulgiul in care a fost pus in mormant Iisus. Ea are 436 cm lungime si 110 cm latime. Diferitele urme de pe panza contureaza doua imagini - din fata si din spate - ale unui barbat cu inaltimea de 1,85 m. Problema autenticitatii Giulgiului e acerb dezbatuta si astazi. Toate analizele efectuate pana acum, mai putin testul cu Carbon 14, acrediteaza ideea ca, intr-adevar, aceasta panza este autentica. Ea a fost ultima oara expusa spre venerare in perioada 13-22 octombrie 2000, iar urmatoarea expunere va avea loc in 2025. In chiar perioada ultimei expuneri, s-au intetit si dezbaterile pe marginea autenticitatii Giulgiului.
Praful, polenul si grupa sanguina
Raportul pe care cercetatorul elvetian l-a prezentat in cadrul unei conferinte organizate de Biserica Catolica a sporit presiunile asupra Vaticanului, pentru a autoriza un nou set de teste cu Carbon 14, cele din 1988 fiind suspecte de “alterare”, din cauza prafului (care continea acid carbonic) depus intre Giulgiu si panza de Olanda pe care fusese cusut in 1534, spre a nu se deteriora. Alti adepti ai autenticitatii Giulgiului sunt de parere ca mostrele analizate in 1988 au fost prelevate din zonele expuse actiunii incendiilor prin care a trecut, ceea ce i-a alterat continutul de carbon. Argumentele lui Lemberg nu sunt singurele invocate pentru repetarea datarii cu Carbon 14. Sunday Times informa nu demult ca o cerere similara a fost facuta si de cativa cercetatori israelieni. Acestia au analizat particulele de polen descoperite pe suprafata tesaturii, constatand ca cea mai parte a lor apartine unei specii de plante care creste numai in Orientul Mijlociu si care ar fi putut fi utilizate la... confectionarea unei coroane de spini! Ian Wilson si Barrie Schwortz, primul un vechi cercetator al relicvei, iar al doilea un reputat fotograf profesionist, cer, la randul lor, refacerea testelor cu Carbon 14. Motivul? Grupa sanguina a petelor de sange prezent pe Giulgiu - AB - e foarte rara printre europeni, dar foarte comuna printre evreii din Orientul Mijlociu. Ori, e putin probabil ca presupusul “autor medieval al falsului” sa fi avut cunostinte despre grupele sanguine cu cateva secole inainte de descoperirea lor.
Conspiratiile si riscurile autentificarii
Cu prilejul expunerii Giulgiului, in octombrie 2000, Monseniorul Giuseppe Chiberti a dezvaluit ca e autorizat sa recolteze alte fragmente de tesatura din Giulgiu, in vederea efectuarii unor noi teste cu Carbon 14. Exista insa importante si influente curente de opinie care nu doresc ca Giulgiul din Torino sa fie declarat autentic. The Guardiancomenta ca o atare situatie ar declansa un scandal de proportii, de vreme ce, in 1988, trei laboratoare au declarat Giulgiul ca fiind un fals, ceea ce ar insemna ca ele au mintit in mod deliberat. In opinia unora, responsabile de aceasta situatie ar fi niste donatii discrete, de cate un milion de lire sterline pentru fiecare laborator, din partea unor “vechi dusmani ai crestinatatii, care au stiut sa influenteze rezultatele analizelor”. In sfera teoriilor “conspirationiste” e inclus si incendiul inexplicabil ce-a cuprins capela in care se afla depus Giulgiul in 1997. Mai trebuie spus ca Raymond Rogers, un reputat chimist al Laboratorului National de la Los Alamos (New Mexico), care a studiat 32 de mostre recoltate din toate partile Giulgiului, sustine ca rezultatul testelor cu Carbon 14 efectuate pe esantionul prelevat de pe Giulgiu in 1988 e irelevant. El a afirmat ca bucata respectiva de panza “are proprietati total diferite fata de restul Giulgiului”, probabil in urma restaurarilor pioase efectuate incepand din epoca medievala.
Masoneria se implica si ea...
Cercurile masonice au o cu totul alta teorie. Acestea sustin ca imaginea imprimata pe panza de la Torino ar fi, de fapt, imaginea unui om ucis... de catre Inchizitie! Doi cercetatori britanici, Robert Lomas si Christopher Knight, ambii francmasoni, au cercetat aproape toata viata originile Francmasoneriei. Ei sustin ca au reusit sa reconstruiasca “povestea” lui Iisus Hristos si, implicit, cea a Giulgiului. Concluziile lor cu privire la Giulgiu sunt relatate in lucrarea Secretul lui Hiram. Se afirma ca epopeea Giulgiului ar fi inceput la Paris 
an mai tarziu, a ordonat arestarea si deportarea tuturor evreilor, confiscandu-le bunurile. In fine, in 1307 si-ar fi manifestat interesul pentru bogatiile Ordinului Templierilor, impotriva caruia nu se putea insa ridica pe fata, deoarece cavalerii nu dadeau socoteala nimanui, cu exceptia Papei. Cu ajutorul lui Guillaume de Nogaret, membru al Consiliului Regal si pastrator al sigiliului, Filip ar fi reusit ceea ce parea imposibil: transformarea templierilor in proscrisi, acuzati de erezie. Astfel, pe 13 octombrie 1307, aproape 15.000 de templieri au fost arestati si dati pe mana Inchizitiei. J. de Molay a fost biciuit si crucificat. Dupa mai multe ore de tortura, i s-ar fi smuls marturisirea. Atunci ar fi fost coborat de pe cruce si infasurat intr-un giulgiu. Cum Inchizitia avea ordine stricte sa nu-l omoare pe Marele Maestru, dar nici nu intentiona sa-l ingrijeasca, rudele unui alt templier interogat, Geoffrey de Charney, au fost chemate sa ridice corpurile celor doi. Familia de Charney ar fi pastrat giulgiul in casa vreme de 50 de ani, iar in 1357 l-ar fi donat, fara explicatii, unei biserici din Lirey, Franta. De altfel, prima contestare ca ar fi vorba de panza ce-a infasurat trupul lui Iisus a aparut in 1389, din partea Episcopului de Troyes, Clement al VII-lea; autoritatea pontificala de la Avignon i-ar fi impus insa tacerea, autorizand expunerea Giulgiului.
an mai tarziu, a ordonat arestarea si deportarea tuturor evreilor, confiscandu-le bunurile. In fine, in 1307 si-ar fi manifestat interesul pentru bogatiile Ordinului Templierilor, impotriva caruia nu se putea insa ridica pe fata, deoarece cavalerii nu dadeau socoteala nimanui, cu exceptia Papei. Cu ajutorul lui Guillaume de Nogaret, membru al Consiliului Regal si pastrator al sigiliului, Filip ar fi reusit ceea ce parea imposibil: transformarea templierilor in proscrisi, acuzati de erezie. Astfel, pe 13 octombrie 1307, aproape 15.000 de templieri au fost arestati si dati pe mana Inchizitiei. J. de Molay a fost biciuit si crucificat. Dupa mai multe ore de tortura, i s-ar fi smuls marturisirea. Atunci ar fi fost coborat de pe cruce si infasurat intr-un giulgiu. Cum Inchizitia avea ordine stricte sa nu-l omoare pe Marele Maestru, dar nici nu intentiona sa-l ingrijeasca, rudele unui alt templier interogat, Geoffrey de Charney, au fost chemate sa ridice corpurile celor doi. Familia de Charney ar fi pastrat giulgiul in casa vreme de 50 de ani, iar in 1357 l-ar fi donat, fara explicatii, unei biserici din Lirey, Franta. De altfel, prima contestare ca ar fi vorba de panza ce-a infasurat trupul lui Iisus a aparut in 1389, din partea Episcopului de Troyes, Clement al VII-lea; autoritatea pontificala de la Avignon i-ar fi impus insa tacerea, autorizand expunerea Giulgiului.Perioada anterioară secolului al XIV-lea
Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan și Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge.
Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Proveniența giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.
Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică și bizantină. În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conține urmele trupului lui Iisus Hristos și pete de sânge ce ar corespunde unei răni laterale.
Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a știut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfășurarii, venerarea pentru marama și închinarea la Chipul Domnului erau mijloace și căi de verificare a credinței, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic .
În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoțit de cronicarul Wilhelm de Tyr, sosește la Curtea Bizanțului. Împăratul Manuel I Comnenul, obișnuit cu vizite și cu faste ceremonii, arată oaspeților comorile Bizanțului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie,Justinian și al altor împărați. Cei doi rămân uimiți de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliței, bureților pentru oțet și giulgiului.
În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela "Sf. Maria", pune giulgiul, alte relicve și numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.
În 1204, cruciații cuceresc Constantinopolul. Avizi dupa bogăție, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franța, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ștefan.
Secolul al XIV-lea
În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă și un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plătește sume mari de bani și ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puțină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).
În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.
În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susținând că este un fals și că Evangheliile nu pomenesc existența unui astfel de obiect. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d'Arcis, susține același lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea, menționând chiar și numele artistului care pretinde că a realizat giulgiul. Totusi Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerarii giulgiului și aceasta pentru obținerea de venituri prin vânzare de indulgențe.
Secolul al XV-lea
În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort,Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoților. După moartea contelui, soția lui, Margaret, călătorește în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège și Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franța). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.
Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe orașe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.
Secolul al XVI-lea și până în prezent
Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuși proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, cand a fost predatVaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului. Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus.n 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.
În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiția păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino.n 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.
În martie 1983, după decesul fostului rege Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiția păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino.
Giulgiul a constituit subiectul a numeroase și aprinse controverse între oameni de știință, reprezentanți ai religiei creștine, istorici și scriitori, mai ales în ce privește modul și momentul în obiectul și-a făcut apariția cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioșilor creștini susține că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce și că păstreaza întiparită imaginea sa. Scepticii, insa,consideră obiectul a fi un fals rafinat.
Analizele științifice
În 1988, Sfântul Scaun își dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porțiune dintr-un colț este decupată și trimisă la trei laboratoare, și anume cele ale Universității din Oxford, Universității din Arizona și cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveția. Toate acestea au indicat data de proveniență ca fiind situată în perioada 1260 - 1390.
Deși efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume științifică . Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) și Raymond Rogers (Universitatea din California) menționează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conținutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul țesăturii de in) concluzionează că vârsta lințoliului ar fi cuprinsă între 1300 și 3000 de ani. Pe de alta parte, reprezentanții curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistență și că denaturează analiza științifică în favoarea orientării religioase.
O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes și Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conținute de giulgiu, subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acuratețea datării cu carbon-14.
Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial asupra autenticității, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 - 1390.
Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.
La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost țesut. Practic, misterul giulgiului a rămas și pe mai departe neelucidat.
Bibliografie
- Markus von Hהnsel-Hohenhausen: The Countenance in the World: Thoughts on Identity in the twenty-first Century. Fouquי Publishers, London 2005, ISBN 1-904632-25-4
- Harry Gove: Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud. Institute of Physics Publishing, (1996)
- David Sox: The Shroud Unmasked. The Canterbury Press (1988) ISBN 0-947293-07-8
- Walter C. McCrone: Judgment day for the Shroud of Turin. Amherst, N.Y., Prometheus Books, (1999) ISBN 1-57392-679-5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu