Până ce nu se scutură frunzele, duceţi-vă în pădure şi luaţi energie de la copaci. Sevele care
i-au ajutat să rodească au încă vigoare. O maturitate care vi se va transmite benefic.
Prin aplicaţiile şi procedurile sale, silvoterapia se deosebeşte de celelalte metode de tratament naturiste, deşi conţinutul procesului de vindecare este în mare măsură acelaşi. El implică nu numai latura fizică a trupului nostru, ci şi cea psihică (sufletul) şi cea spirituală (mintea). Acesta este un aspect hotărâtor, deoarece se ştie că orice influenţă exercitată asupra componentei organice a fiinţei noastre se transmite ulterior afecţiunii şi raţiunii. Şi invers, o experienţă sau o trăire din planul spiritual se repercutează prin intermediul sentimentelor asupra trupului nostru. Dacă demersul de vindecare nu va depăşi orizontul materialist, rezumându-se doar la medicamente, mai curând sau mai târziu, acestea îşi vor extinde acţiunea şi asupra universului afectiv şi spiritual. Erorile au consecinţe grave, care deseori nu mai pot fi eliminate prin mijloace de acelaşi tip, adică materiale. Dacă însă vom alege un remediu şi o terapie ce se adresează mai întâi laturii spirituale, procesul de vindecare va fi, eventual ceva mai îndelungat, dar va pătrunde mai profund în zonele organice.
Toate aceste considerente sunt valabile şi pentru silvoterapie, ca parte a medicinii naturii. De fapt, silvoterapia preia străvechea tradiţie populară de vindecare cu ajutorul arborilor, în care se obişnuia să se meargă la cutare sau cutare copac, pentru a lecui cutare sau cutare suferinţă fizică. Iată mai jos câţiva dintre arborii şi arbuştii cel mai frecvent recomandaţi odinioară şi azi:
Arţarul – Contra oricăror erupţii pe piele (se ating crengile).
Mărul – Are acţiune antitumorală (se foloseşte în tratamentul cancerului).
Mesteacănul – Echilibrează şi combate stresul celor ce depun o muncă intelectuală intensă, stimulează activitatea cerebrală. De asemenea, poate fi de ajutor în gută şi afecţiuni reumatismale.
Stejarul – Reglează sistemul circulator şi normalizează tensiunea. Are acţiune tonifiantă, se recomandă pentru perioada de convalescenţă după spitalizare.
Taninul – Folositor în gută şi astenie.
Plopul – Contra stărilor tensionate.
Frasinul – Stimulează şi tonifică întregul organism.
Molidul, pinul – În gută şi boli de plămâni. Combat transpiraţia. Ajută în momentele de suprasolicitare, întăresc nervii şi relaxează.
Alunul – Stimulează funcţiile pielii, fortifică nervii şi inima.
Socul – Activează eliminarea reziduurilor prin scaun şi urină. Întăreşte sistemul imunitar şi previne răcelile.
Teiul – Întăreşte inima. Calmează şi relaxează.
La prima vedere, s-ar putea crede că sub denumirea de silvoterapie se înţeleg doar formele obişnuite de prelucrare şi utilizare ale plantelor medicinale, aşa cum le cunoaştem din practica generală a fitoterapiei, prin urmare, prepararea de infuzii, tincturi, unguente şi altele asemenea. Desigur, aceste posibilităţi există.
i-au ajutat să rodească au încă vigoare. O maturitate care vi se va transmite benefic.
Prin aplicaţiile şi procedurile sale, silvoterapia se deosebeşte de celelalte metode de tratament naturiste, deşi conţinutul procesului de vindecare este în mare măsură acelaşi. El implică nu numai latura fizică a trupului nostru, ci şi cea psihică (sufletul) şi cea spirituală (mintea). Acesta este un aspect hotărâtor, deoarece se ştie că orice influenţă exercitată asupra componentei organice a fiinţei noastre se transmite ulterior afecţiunii şi raţiunii. Şi invers, o experienţă sau o trăire din planul spiritual se repercutează prin intermediul sentimentelor asupra trupului nostru. Dacă demersul de vindecare nu va depăşi orizontul materialist, rezumându-se doar la medicamente, mai curând sau mai târziu, acestea îşi vor extinde acţiunea şi asupra universului afectiv şi spiritual. Erorile au consecinţe grave, care deseori nu mai pot fi eliminate prin mijloace de acelaşi tip, adică materiale. Dacă însă vom alege un remediu şi o terapie ce se adresează mai întâi laturii spirituale, procesul de vindecare va fi, eventual ceva mai îndelungat, dar va pătrunde mai profund în zonele organice.
Toate aceste considerente sunt valabile şi pentru silvoterapie, ca parte a medicinii naturii. De fapt, silvoterapia preia străvechea tradiţie populară de vindecare cu ajutorul arborilor, în care se obişnuia să se meargă la cutare sau cutare copac, pentru a lecui cutare sau cutare suferinţă fizică. Iată mai jos câţiva dintre arborii şi arbuştii cel mai frecvent recomandaţi odinioară şi azi:
Arţarul – Contra oricăror erupţii pe piele (se ating crengile).
Mărul – Are acţiune antitumorală (se foloseşte în tratamentul cancerului).
Mesteacănul – Echilibrează şi combate stresul celor ce depun o muncă intelectuală intensă, stimulează activitatea cerebrală. De asemenea, poate fi de ajutor în gută şi afecţiuni reumatismale.
Stejarul – Reglează sistemul circulator şi normalizează tensiunea. Are acţiune tonifiantă, se recomandă pentru perioada de convalescenţă după spitalizare.
Taninul – Folositor în gută şi astenie.
Plopul – Contra stărilor tensionate.
Frasinul – Stimulează şi tonifică întregul organism.
Molidul, pinul – În gută şi boli de plămâni. Combat transpiraţia. Ajută în momentele de suprasolicitare, întăresc nervii şi relaxează.
Alunul – Stimulează funcţiile pielii, fortifică nervii şi inima.
Socul – Activează eliminarea reziduurilor prin scaun şi urină. Întăreşte sistemul imunitar şi previne răcelile.
Teiul – Întăreşte inima. Calmează şi relaxează.
La prima vedere, s-ar putea crede că sub denumirea de silvoterapie se înţeleg doar formele obişnuite de prelucrare şi utilizare ale plantelor medicinale, aşa cum le cunoaştem din practica generală a fitoterapiei, prin urmare, prepararea de infuzii, tincturi, unguente şi altele asemenea. Desigur, aceste posibilităţi există.
Un remediu de sorginte divină: energia arborilor
Rădăcinile, scoarţa, mugurii, frunzele, florile şi fructele arborilor sunt transformate frecvent în remedii de sănătate. Cu mult mai importantă e însă forţa energetică a pomilor fructiferi şi a copacilor, o iradiere benefică pentru starea psihică şi spirituală a celor ce au nevoie de ajutor, oameni bolnavi, dar şi sănătoşi care vor să-şi refacă rezervele de vitalitate. Ideea de însănătoşire cu ajutorul arborilor e la fel de veche precum omenirea însăşi. Din păcate, ea a fost uitată aproape cu totul, foarte puţini oameni mai cunosc astăzi această metodă. Este o modalitate de vindecare ce s-a pierdut, fiindcă necesită receptivitate şi timp. Odată cu dispariţia treptată a celor două premise, această terapie subtilă a încetat să-şi mai afle locul în societatea noastră tehnicizată, grăbită şi lipsită de sentimente. Silvoterapia oferă posibilităţi nelimitate de a regăsi legătura profundă cu natura şi prin natură cu noi înşine, dar şi cu semenii noştri, de a învăţa din nou să simţim şi să comunicăm. Fireşte, este doar una dintre numeroasele modalităţi de a impulsiona căutarea sinelui şi revigorarea relaţiilor cu cei din jur, însă una dintre cele mai frumoase pe care le cunoaştem. În silvoterapie, remediul este chiar fiinţa vie a arborelui. Ne însănătoşim şi ne energizăm, apelând la forţa ce face copacul să crească până la splendoarea deplinei sale maturităţi, după tiparul caracterului său specific, al unicităţii lui.
Privite din afară, toate plantele ce alcătuiesc o anumită familie, fie arbori, fie arbuşti, fie ierburi, seamănă leit unele cu altele, încât suntem incapabili să le deosebim. Abia când le cercetăm îndeaproape, fiecare din ele îşi dezvăluie făptura individuală. Prin însuşirile sale specifice şi prin farmecul său, un mesteacăn tânăr ni se arată altfel decât unul matur sau bătrân. Tot atât de deosebiţi sunt un mesteacăn sănătos şi unul bolnav.
Fiecare copac, la fel ca fiecare floare sau arbust, are povestea sa. O poveste care poate fi descifrată şi înţeleasă atunci când ştim să ne apropiem de ele cu respect şi cu drag. Natura, pământul şi tot ce ele adăpostesc în sânul lor ni se deschid deodată. La început, ni se arată aspectul şi împrejurările exterioare. Încetul cu încetul însă, ne deprindem să înţelegem modul lor de a comunica, limbajul vizual. Astfel vom descoperi că, de fapt, acest limbaj al imaginilor nu ne este câtuşi de puţin străin. Dimpotrivă, îl vom recunoaşte ca pe propriul nostru limbaj ancestral. Vom percepe, în sfârşit, comunicarea continuă dintre toate fiinţele existente în lume. Atunci vom intra în dialog cu natura, cu noi înşine şi cu însăşi ideea creaţiei. Acest dialog devine o putere vindecătoare. Nu mai e nevoie să culegem frunze, să dezgropăm rădăcini, să rupem flori şi să jupuim scoarţa copacilor. Izvorul forţei vindecătoare îl găsim chiar în noi, prin dialogul cu arborele. Devenim propriul nostru remediu. Suntem un remediu pentru noi şi pentru arbore, la fel cum arborele este un remediu pentru sine şi pentru noi. E un dar care ni se oferă şi care aşteaptă ca noi să învăţăm a-l primi.
Copacul ca mijlocitor
Când izbutim să ne apropiem de un copac, e ca şi cum l-am auzi spunând: „Vino şi cunoaşte-te prin mine. Deschide-ţi inima. Dacă îmi înţelegi glasul, te pot însoţi pe calea noastră comună, până la sorgintea eternă a vieţii”. Pentru a implica arborele în procesul nostru de însănătoşire, nu trebuie să preparăm ceai din frunzele lui. Nu sunt necesare nici un fel de alte premise, în afară de deschiderea şi disponibilitatea noastră lăuntrică. Modalitatea tradiţională de a intra în legătură cu un arbore este următoarea: descălţaţi de pantofi şi ciorapi, cu tălpile simţind nemijlocit pământul, cu bustul gol sau dacă este posibil, complet dezbrăcaţi, ne apropiem de copac, îi atingem trunchiul cu vârfurile picioarelor şi îl înconjurăm cu braţele. Sau braţele pot fi lipite de el, cu palmele îndreptate în jos. De asemenea, se poate ca braţul stâng să fie ridicat în lungul trunchiului, iar braţul drept coborât. Şi poziţia inversă este la fel de bună. Aici, fiecare trebuie să-şi aleagă forma de atingere cea mai potrivită şi mai plăcută pentru el personal, la momentul respectiv. Important este doar să ne simţim bine, ceea ce înseamnă şi să fim total liberi, să nu ne simţim observaţi, supuşi vreunei presiuni din interior său exterior.
Cu aceasta, am făcut primul pas. Urmează să percepem copacul încet, fără grabă. Ne rezemăm de el şi ne odihnim la pieptul lui. E o concentrare tăcută, în care arborele începe să ne ajute. Acum el îşi îndeplineşte rolul de mijlocitor. Încetează să fie doar lemn şi frunziş şi devine făptura vie care a fost de fapt întotdeauna. Îl simţim ca fiinţă şi tot ca fiinţă el ne transmite poveştile sale, trecutul, prezentul şi viitorul lui. Ca fiinţă ne transmite forţă, pace, linişte, echilibru, dar şi tristeţe, melancolie, vechi amintiri, griji şi speranţe. Scoarţa lui ni se pare uneori caldă, alteori răcoroasă. Câteodată, ne face să lăcrimăm, apoi ne cheamă să ne trezim din visare. Ne învaţă să găsim ocrotire şi indispensabilul sentiment de siguranţă. Ne arată o lumină în beznă. Durerile se topesc în îmbrăţişări. Trăim comunicarea cu copacul. Stăm înlănţuiţi şi prin el ne cunoaştem pe noi înşine. Toate graniţele au dispărut. Arborele devine un mijlocitor, o verigă pe drumul ascendent al cunoaşterii şi al împlinirii noastre. Ceea ce percepem la el, felul cum îl simţim, reflectă ceea ce suntem noi în acest moment. Vedem imaginile arborelui, pentru care suntem deschişi acum. Toate acestea se petrec în planul spiritual. Pornind de aici, el acţionează apoi şi în planul fizic. În organismul nostru, construit din materie opacă, mijlocirea lui se resimte ca un proces de vindecare. Transformările interioare, subtile, spirituale prind chip şi formă la nivelul grosier, corporal. Invizibilul devine vizibil, prin modelarea materiei. În cuprinsul întregii naturi, aceste procese sunt puse în evidenţă prin aspectele lor exterioare. Trăsăturile caracteristice, „fiinţa lăuntrică”, îmbracă forme şi astfel devin perceptibile.
Rădăcinile, scoarţa, mugurii, frunzele, florile şi fructele arborilor sunt transformate frecvent în remedii de sănătate. Cu mult mai importantă e însă forţa energetică a pomilor fructiferi şi a copacilor, o iradiere benefică pentru starea psihică şi spirituală a celor ce au nevoie de ajutor, oameni bolnavi, dar şi sănătoşi care vor să-şi refacă rezervele de vitalitate. Ideea de însănătoşire cu ajutorul arborilor e la fel de veche precum omenirea însăşi. Din păcate, ea a fost uitată aproape cu totul, foarte puţini oameni mai cunosc astăzi această metodă. Este o modalitate de vindecare ce s-a pierdut, fiindcă necesită receptivitate şi timp. Odată cu dispariţia treptată a celor două premise, această terapie subtilă a încetat să-şi mai afle locul în societatea noastră tehnicizată, grăbită şi lipsită de sentimente. Silvoterapia oferă posibilităţi nelimitate de a regăsi legătura profundă cu natura şi prin natură cu noi înşine, dar şi cu semenii noştri, de a învăţa din nou să simţim şi să comunicăm. Fireşte, este doar una dintre numeroasele modalităţi de a impulsiona căutarea sinelui şi revigorarea relaţiilor cu cei din jur, însă una dintre cele mai frumoase pe care le cunoaştem. În silvoterapie, remediul este chiar fiinţa vie a arborelui. Ne însănătoşim şi ne energizăm, apelând la forţa ce face copacul să crească până la splendoarea deplinei sale maturităţi, după tiparul caracterului său specific, al unicităţii lui.
Privite din afară, toate plantele ce alcătuiesc o anumită familie, fie arbori, fie arbuşti, fie ierburi, seamănă leit unele cu altele, încât suntem incapabili să le deosebim. Abia când le cercetăm îndeaproape, fiecare din ele îşi dezvăluie făptura individuală. Prin însuşirile sale specifice şi prin farmecul său, un mesteacăn tânăr ni se arată altfel decât unul matur sau bătrân. Tot atât de deosebiţi sunt un mesteacăn sănătos şi unul bolnav.
Fiecare copac, la fel ca fiecare floare sau arbust, are povestea sa. O poveste care poate fi descifrată şi înţeleasă atunci când ştim să ne apropiem de ele cu respect şi cu drag. Natura, pământul şi tot ce ele adăpostesc în sânul lor ni se deschid deodată. La început, ni se arată aspectul şi împrejurările exterioare. Încetul cu încetul însă, ne deprindem să înţelegem modul lor de a comunica, limbajul vizual. Astfel vom descoperi că, de fapt, acest limbaj al imaginilor nu ne este câtuşi de puţin străin. Dimpotrivă, îl vom recunoaşte ca pe propriul nostru limbaj ancestral. Vom percepe, în sfârşit, comunicarea continuă dintre toate fiinţele existente în lume. Atunci vom intra în dialog cu natura, cu noi înşine şi cu însăşi ideea creaţiei. Acest dialog devine o putere vindecătoare. Nu mai e nevoie să culegem frunze, să dezgropăm rădăcini, să rupem flori şi să jupuim scoarţa copacilor. Izvorul forţei vindecătoare îl găsim chiar în noi, prin dialogul cu arborele. Devenim propriul nostru remediu. Suntem un remediu pentru noi şi pentru arbore, la fel cum arborele este un remediu pentru sine şi pentru noi. E un dar care ni se oferă şi care aşteaptă ca noi să învăţăm a-l primi.
Copacul ca mijlocitor
Când izbutim să ne apropiem de un copac, e ca şi cum l-am auzi spunând: „Vino şi cunoaşte-te prin mine. Deschide-ţi inima. Dacă îmi înţelegi glasul, te pot însoţi pe calea noastră comună, până la sorgintea eternă a vieţii”. Pentru a implica arborele în procesul nostru de însănătoşire, nu trebuie să preparăm ceai din frunzele lui. Nu sunt necesare nici un fel de alte premise, în afară de deschiderea şi disponibilitatea noastră lăuntrică. Modalitatea tradiţională de a intra în legătură cu un arbore este următoarea: descălţaţi de pantofi şi ciorapi, cu tălpile simţind nemijlocit pământul, cu bustul gol sau dacă este posibil, complet dezbrăcaţi, ne apropiem de copac, îi atingem trunchiul cu vârfurile picioarelor şi îl înconjurăm cu braţele. Sau braţele pot fi lipite de el, cu palmele îndreptate în jos. De asemenea, se poate ca braţul stâng să fie ridicat în lungul trunchiului, iar braţul drept coborât. Şi poziţia inversă este la fel de bună. Aici, fiecare trebuie să-şi aleagă forma de atingere cea mai potrivită şi mai plăcută pentru el personal, la momentul respectiv. Important este doar să ne simţim bine, ceea ce înseamnă şi să fim total liberi, să nu ne simţim observaţi, supuşi vreunei presiuni din interior său exterior.
Cu aceasta, am făcut primul pas. Urmează să percepem copacul încet, fără grabă. Ne rezemăm de el şi ne odihnim la pieptul lui. E o concentrare tăcută, în care arborele începe să ne ajute. Acum el îşi îndeplineşte rolul de mijlocitor. Încetează să fie doar lemn şi frunziş şi devine făptura vie care a fost de fapt întotdeauna. Îl simţim ca fiinţă şi tot ca fiinţă el ne transmite poveştile sale, trecutul, prezentul şi viitorul lui. Ca fiinţă ne transmite forţă, pace, linişte, echilibru, dar şi tristeţe, melancolie, vechi amintiri, griji şi speranţe. Scoarţa lui ni se pare uneori caldă, alteori răcoroasă. Câteodată, ne face să lăcrimăm, apoi ne cheamă să ne trezim din visare. Ne învaţă să găsim ocrotire şi indispensabilul sentiment de siguranţă. Ne arată o lumină în beznă. Durerile se topesc în îmbrăţişări. Trăim comunicarea cu copacul. Stăm înlănţuiţi şi prin el ne cunoaştem pe noi înşine. Toate graniţele au dispărut. Arborele devine un mijlocitor, o verigă pe drumul ascendent al cunoaşterii şi al împlinirii noastre. Ceea ce percepem la el, felul cum îl simţim, reflectă ceea ce suntem noi în acest moment. Vedem imaginile arborelui, pentru care suntem deschişi acum. Toate acestea se petrec în planul spiritual. Pornind de aici, el acţionează apoi şi în planul fizic. În organismul nostru, construit din materie opacă, mijlocirea lui se resimte ca un proces de vindecare. Transformările interioare, subtile, spirituale prind chip şi formă la nivelul grosier, corporal. Invizibilul devine vizibil, prin modelarea materiei. În cuprinsul întregii naturi, aceste procese sunt puse în evidenţă prin aspectele lor exterioare. Trăsăturile caracteristice, „fiinţa lăuntrică”, îmbracă forme şi astfel devin perceptibile.
sursa: anatolbasarab.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu