Cantecul primaverii

Izbucneşte primăvara prin toţi porii-ntregii firi –
Iarna-i o monedă calpă, azvârlită-n amintiri;
Despre berze, rândunele – despre ce vreţi să vă cânt? –
Raiul printre noi coboară – când e verde pe Pământ.

Râde soarele în barbă, găsind brume-n zori de zi –
Doar c-o singură privire, dintr-o dat’, le va topi!
Uriaş talger de aur, de sub culmi când se ridică,
Palid, speriat de moarte, frigul tremură de frică.

Muguri, vesel, liliacul, să-şi deschidă-i pregătit -
Şi când va-nflori, e vremea, să fiu iar îndrăgostit.
Verdele trezeşte-n mine – şi-n oricine - dulce dor
Şi-nfloresc iubiri, năprasnic, cu învăpăiat fior.


În amiază, din albastrul mării cerului înalt,
Soarele-şi veghează servii - rege generos, galant.
Veşnic gureşele vrăbii, chicotesc sub raza sa,
Visând clipa, mult dorită, când în praf se vor scălda.

Văzând abur cald cum iese, din pământ, ca un fuior –
Cresc în piept dorinţe tandre şi-mi simt sufletul uşor.
Mânjii bolţii, în hârjoană, rând pe rând, în zi se trec –
Şi mă îmboldeşte gândul, într-o doară, să-i întrec.

Ploi de stele scaldă noaptea…Tainic, Universu-ntreg,
Preamăreşte primăvara – şi de ce, pot să-nţeleg…
Neclintit, Divinitatea, ne insuflă gând duios
Şi orice suflet, cât de sumbru, redevine iar frumos.

Primăvara-i anotimpul cu parfumul cel mai pur,
Ce reinventează viaţa - cu smarald şi cu azur;
Unde eşti, copilărie, cu zburdălnicia ta –
Să simt, iar, cum mă veghează – ca o mamă, steaua mea?...

de Boris Ioachim